Legal Update

^[1] Prezentul material (publicat și în revista online a Facultății de Drept, Universitatea din București, AUBD – Forum Juridic) reprezintă intervenția autorului în cadrul conferinței „Urgența în drept”, organizată de Facultatea de Drept a Universității din București, 30-31 martie 2020.

^[2] „Contractul este guvernat de legea aleasă de către părți. Această alegere trebuie să fie expresă sau să rezulte, cu un grad rezonabil de certitudine, din clauzele contractuale sau din împrejurările cauzei. Prin alegerea lor, părțile pot desemna legea aplicabilă întregului contract sau numai unei părți din acesta.” – Art. 3 alin. (1) Roma I. Pentru mai multe detalii, a se vedea A. Belohlavek, Convenția de la Roma. Regulamentul Roma I, Vol. I, C.H. Beck, București, 2012, pp. 676 și urm.; D.A. Sitaru, Drept internațional privat, C.H. Beck, București, 2013, pp. 335 și urm; I. Filipescu, A. Filipescu, Tratat de drept internațional privat, Universul Juridic, București, 2008, pp. 336 și urm; I. Macovei, Tratat de drept internațional privat, Universul Juridic, 2017, pp. 248 și urm.

^[3] Denumit în continuare „Regulamentul Roma I” sau „Roma I”.

^[4] „În măsura în care legea aplicabilă contractului nu a fost aleasă (...), legea aplicabilă contractului se determină după cum urmează:
(a) contractul de vânzare-cumpărare de bunuri este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită vânzătorul;
(b) contractul de prestări servicii este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită prestatorul de servicii;
(c) contractul privind un drept real imobiliar sau privind dreptul de locațiune asupra unui imobil este reglementat de legea țării în care este situat imobilul;
(d) fără a aduce atingere literei (c), contractul de locațiune având drept obiect folosința privată și temporară a unui imobil pe o perioadă de maximum șase luni consecutive este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită proprietarul, cu condiția ca locatarul să fie o persoană fizică și să își aibă reședința obișnuită în aceeași țară;
(e) contractul de franciză este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită beneficiarul francizei;
(f) contractul de distribuție este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită distribuitorul;
(g) contractul de vânzare-cumpărare de bunuri la licitație este reglementat de legea țării în care are loc licitația, dacă se poate stabili care este acest loc;
(h) orice contract încheiat în cadrul unui sistem multilateral, care reunește sau facilitează reunirea de interese multiple de vânzare-cumpărare de instrumente financiare ale terților, astfel cum sunt definite la articolul 4 alineatul (1) punctul 17 din Directiva 2004/39/CE, în conformitate cu normele nediscreționare, și care este reglementat de o lege unică, este reglementat de legea respectivă.
(2) În cazul în care contractului nu i se aplică alineatul (1) sau în care elementelor contractului li s-ar aplica mai multe dintre literele (a)-(h) de la alineatul (1), contractul este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită partea contractantă care efectuează prestația caracteristică.
(3) În cazul în care din ansamblul circumstanțelor cauzei rezultă fără echivoc că respectivul contract are în mod vădit o legătură mai strânsă cu o altă țară decât cea menționată la alineatele (1) sau (2), se aplică legea din acea altă țară.
(4) În cazul în care legea aplicabilă nu poate fi determinată în temeiul alineatelor (1) sau (2), contractul este reglementat de legea țării cu care are cele mai strânse legături.” – art. 4 Roma I.

^[5] Avem în vedere regulile care guvernează fondul contractului. Legea aplicabilă formei contractului este supusă unui regim juridic lax. Astfel, conform art. 11 Roma I, contractul încheiat între prezenți sau între absenți care se află în același stat la momentul încheierii contractului este valabil dacă respectă exigențele de formă (i) din lex contractus sau (ii) din legea de la locul încheierii sale. Iar contractul încheiat între absenți care se află în țări diferite la momentul încheierii contractului este valabil din punct de vedere formal dacă respectă (i) lex contractus sau (ii) legea oricăruia din statele în care una din părți sau reprezentanții acesteia se află la momentul încheierii contractului sau (iii) legea statului în care oricare dintre părți își avea reședința obișnuită la momentul încheierii contractului.

^[6] Conform datelor prezentate la adresa https://www.worldometers.info/coronavirus/, accesat ultima dată la 10.04.2020.

^[7] Am precizat că ne vom referi la contractele cu element de extraneitate căci pentru contractele care își au toate elementele relevante în jurisdicția română, este incident art. 3 alin. (3) din Regulamentul Roma I, conform căruia: „În cazul în care toate elementele relevante pentru situația respectivă, în momentul în care are loc alegerea, se află în altă țară decât aceea a cărei lege a fost aleasă, alegerea făcută de părți nu aduce atingere aplicării dispozițiilor legii acelei alte țări, de la care nu se poate deroga prin acord.” Așadar, normele imperative din legea română se vor aplica în continuare, în ciuda clauzei contractuale care trimite la un alt sistem de drept. Pentru o analiză detaliată privind acest text de lege, a se vedea A. Belohlavek, op. cit., pp. 715 și urm.

^[8] Pentru o analiză a chestiunilor care nu se circumscriu sferei de aplicare a Regulamentului Roma I, a se vedea M.C. Niță, Aspecte esențiale privind analiza şi interpretarea unor materii aparținând domeniului de excludere al Regulamentului (CE) nr. 593/2008 (Roma I), Pandectele Române nr. 4/2017, Wolters Kluwer, București.

^[9] M.-E. Ancel, P. Deumier, M. Laazouzi, Droit des contrats internationaux, Dalloz, Paris, 2017, p. 217.

^[10] Art. 2558 alin. (5) C. civ.: „Când părțile au determinat ele însele înțelesul noțiunilor dintr-un act juridic, calificarea acestor noțiuni se face după voința părților.”

^[11] Cum ar fi, spre exemplu, regulile Incoterms.

^[12] În acest caz, avem de-a face cu o calificare secundară. Calificarea secundară este cea care intervine după ce a operat calificarea principală și se face în temeiul legii aplicabile fondului cauzei (în cazul nostru, lex contractus). Astfel, calificarea secundară nu influențează legea aplicabilă, dar afectează soluția pe fond – D.A. Sitaru, op. cit., p. 64.

^[13] Pentru analize ample ale acestei jurisprudențe, a se vedea Gh.-L. Zidaru, Competența în materie civilă potrivit Regulamentului Bruxelles I Bis (nr. 1215/2012), Hamangiu, 2017, pp. 136-170; Ș.-Al. Stănescu, Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 adnotat cu explicații și jurisprudența CJUE, Hamangiu, 2015, pp. 48-91.

^[14] Conform art. 7 din Regulamentul Bruxelles I Bis: „O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într-un alt stat membru: 1. (a) în materie contractuală, în fața instanțelor de la locul de executare a obligației în cauză; (b) în sensul aplicării prezentei dispoziții și în absența vreunei convenții contrare, locul de executare a obligației în cauză este: în cazul vânzării de mărfuri, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie livrate mărfurile; în cazul prestării de servicii, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile; (c) în cazul în care nu se aplică litera (b), se aplică litera (a);”

^[15] Considerentul nr. 7 din Preambulul Regulamentului Roma I: „Domeniul de aplicare material și dispozițiile prezentului regulament ar trebui să fie concordante cu Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (5) (Bruxelles I) și cu Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Roma II).”

^[16] D.A. Sitaru, op. cit., pp. 396-397; I. Macovei, op. cit., p. 267: „Legea locului de executare va guverna, în principiu, următoarele elemente: modurile și formalitățile de executare a contractului; măsurile luate de creditor pentru preîntâmpinarea neexecutării obligațiilor contractuale; recepția cantitativă și calitativă a mărfurilor; măsurile pentru remedierea sau restrângerea efectelor prejudiciabile ale neexecutării.”

^[17] Nu vorbim de o traducere defectuoasă, cum se întâmplă uneori în cazul regulamentelor sau directivelor europene. Versiunile în limba engleză și franceză utilizează sintagme similare: „regard shall be had”, respectiv „on aura égard”.

^[18] M. Giuliano, P. Lagarde, Report on the Convention on the law applicable to contractual obligations, Article 10, J. Of., nr. C 282, 31.10.1980.

^[19] Ibidem.

^[20] A. Belohlavek, op. cit., p. 1695.

^[21] M. Audit, S. Bollée, P. Callé, op. cit., pp. 174-175.

^[22] Deși legea română permite punerea în întârziere prin orice mijloc de comunicare, această posibilitate nu va exista la îndemâna creditorului, față de dispozițiile lex contractus: „Dacă prin lege sau prin contract nu se prevede altfel, notificarea se comunică debitorului prin executor judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării” – art. 1522 C. civ.

^[23] Pentru opinia contrară, a se vedea D.A. Sitaru, op. cit., p. 397; I. Macovei, op. cit., p. 267. Această interpretare era justificată în contextul Legii nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat. Conform art. 80 alin. (2) din Legea nr. 105/1992: „Modul de executare a obligațiilor izvorâte din contract trebuie să se conformeze legii locului de executare. Creditorul este obligat să respecte această lege în luarea măsurilor destinate, potrivit contractului, să preîntâmpine sau să remedieze neexecutarea ori să-i restrângă efectele prejudiciabile”. Dat fiind că Regulamentul Roma I nu conține o prevedere similară, nu putem fi de acord că punerea în întârziere ar fi guvernată de o altă lege decât lex contractus.

^[24] D.A. Sitaru, op. cit., p. 399.

^[25] Art. 2637 alin. (1) C. civ.: „Condițiile de fond ale actului juridic sunt stabilite de legea aleasă de părți sau, după caz, de autorul său.”; art. 2638 alin. (1) C. civ.: „În lipsa alegerii, se aplică legea statului cu care actul juridic prezintă legăturile cele mai strânse, iar dacă această lege nu poate fi identificată, se aplică legea locului unde actul juridic a fost încheiat.”

^[26] Clauza de hardship este o clauză contractuală care prevede obligația părților de a proceda la negociere în vederea readaptării contractului sau după caz, de a apela la un terț, eventual arbitru, în același scop, dacă pe parcursul derulării contractului anumite evenimente afectează semnificativ echilibrul contractual, independent de culpa oricăreia dintre părți, producând astfel o îngreunare substanțială a executării contractului pentru cel puțin una din părți, care ar fi inechitabil să fie suportată exclusiv de partea afectată - D.A. Sitaru, Dreptul comerțului internațional. Partea Generală, Universul Juridic, București, 2008, p. 493.

^[27] Dacă lex contractus este legea română, dispozițiile art. 1271 alin. (2)-(3) C. civ. vor fi incidente: „(2) (...) dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepționale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligației, instanța poate să dispună:
a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părți pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor;
b) încetarea contractului, la momentul şi în condițiile pe care le stabileşte.
(3) Dispozițiile alin. (2) sunt aplicabile numai dacă:
a) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;
b) schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului;
c) debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest risc;
d) debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credință, negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a contractului.”

^[28] „În procesul civil internațional instanța aplică legea procesuală română, sub rezerva unor dispoziții exprese contrare”– art. 1088 C. proc. civ.

^[29] Ordonanța asigurătorie europeană este reglementată de Regulamentul (UE) nr. 655/2014 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 mai 2014 de instituire a unei proceduri pentru ordonanța asigurătorie europeană de indisponibilizare a conturilor bancare în vederea facilitării recuperării transfrontaliere a datoriilor în materie civilă și comercială.
Regulamentul nr. 655/2014 instituie o procedură la nivelul Uniunii care permite unui creditor să obțină o ordonanță asigurătorie prin care să împiedice punerea în pericol a executării ulterioare a creanței creditorului prin transferul sau prin retragerea fondurilor, până la concurența cuantumului specificat în ordonanță, pe care îl deține debitorul sau care este deținut în numele lui într-un cont bancar deținut într-un stat membru.
În sensul Regulamentului nr. 655/2014, o cauză transfrontalieră este aceea în care contul bancar sau conturile bancare care urmează să fie indisponibilizate prin ordonanța asigurătorie sunt deținute într-un stat membru, altul decât: (a) statul membru al instanței sesizate cu cererea de emitere a ordonanței asigurătorii; sau (b) statul membru în care creditorul își are domiciliul (art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 655/2014).
Competența de a emite o ordonanță asigurătorie aparține instanțelor din statul membru care au competența de a soluționa fondul.
Instanța emite ordonanța asigurătorie atunci când creditorul a prezentat probe suficiente pentru a convinge instanța că se impune de urgență o măsură asigurătorie sub forma unei ordonanțe asigurătorii, deoarece există un risc real ca, în lipsa unei astfel de măsuri, executarea ulterioară a creanței creditorului împotriva debitorului să fie împiedicată sau îngreunată în mod considerabil.

^[30] Art. 1 alin. (2) din Regulamentul nr. 655/2014 menționează expres că ordonanța asigurătorie se află la dispoziția creditorului ca alternativă la măsurile asigurătorii prevăzute în dreptul intern.

^[31] Spre exemplu, Hotărârea nr. 53 din 18.03.2020 a Colegiului de Conducere al Curții de Apel București nu menționează măsurile asigurătorii printre cauzele de urgență deosebită care se vor judeca pe durata stării de urgență.

^[32] Denumită în continuare „OUG nr. 29/2020”.

^[33] Textul integral al art. X alin. (2) din OUG nr. 29/2020 este următorul: „Prin derogare de la alte dispoziții legale, în contractele în derulare, altele decât cele prevăzute la alin. (1), încheiate de întreprinderile mici sau mijlocii prevăzute la alin. (1), poate fi invocată forța majoră împotriva acestora numai după încercarea, dovedită cu înscrisuri comunicate între părți prin orice mijloc, inclusiv prin mijloace electronice, de renegociere a contractului, pentru adaptarea clauzelor acestora cu luarea în considerare a condițiilor excepționale generate de starea de urgență.”

^[34] M.-E. Ancel, P. Deumier, M. Laazouzi, op. cit., p. 246.; D.A. Sitaru, op. cit., p. 399; I. Macovei, op. cit., p. 268.

^[35] Textul integral al art. X alin. (3) din OUG nr. 29/2020 este următorul: „Se prezumă a constitui caz de forță majoră, în sensul prezentei ordonanțe de urgență, împrejurarea imprevizibilă, absolut invincibilă şi inevitabilă la care se referă art. 1.351 alin. (2) din Codul civil, care rezultă dintr-o acțiune a autorităților în aplicarea măsurilor impuse de prevenirea şi combaterea pandemiei determinate de infecția cu coronavirusul COVID-19, care a afectat activitatea întreprinderii mici şi mijlocii, afectare atestată prin certificatul de situație de urgență. Prezumția poate fi răsturnată de partea interesată prin orice mijloc de probă. Caracterul imprevizibil se raportează la momentul naşterii raportului juridic afectat. Nu vor fi imprevizibile măsurile luate de autorități în conformitate cu actul normativ care a instituit starea de urgență.”

^[36] „Această calificare este justificată, deoarece, în măsura în care privesc obligații contractuale, atât prezumțiile legale, cât și modul de repartizare a sarcinii probei între creditor și debitor au rolul de a determina obligațiile părților” - D.A. Sitaru, op. cit., p.393.

^[37] Art. 18 din Regulamentul Roma I.